„Dacă vrem să dobândim capacitatea de a înțelege cum se face pacea și puterea de a face pace, să ne facem cu toții mici.
Ca un copil care îl ține de mână pe bunicul.” Papa Francisc
Vremurile sunt complicate, ciudate, crize și războaie, sărăcie și pandemie. Totuși mă întreb, sunt ele noi, sau sunt doar noi pentru noi?
Nu credeam că acesta va fi primul articol pe care îl voi urca pe site-ul cel nou, dar iată că viața este plină de surprize. Papa Francisc, ei bine, este un om care a reușit să câștige cel mai mare premiu uman, nemurirea.
Voi recunoaște faptul că în trecutul meu m-am certat tare cu el. Pe 1 ianuarie 2020 eram în piața Sf. Petru, Vatican. Am fost curioasă să aud ce spune papa. Îmi aduc aminte foarte bine care au fost așteptările mele. În Australia erau incendii devastatoare, ceva îngrozitor, un iad pe pământ. Papa urma să vorbească despre asta, să se roage, să transmită vorbele lui către acele locuri. Așa trebuia să fie, nici nu am luat în considerare o altă variantă.
Dar nu, Papa Francisc a ales să vorbească despre femei, despre importanța lor, despre nedreptăți. În prima zi din an a vorbit doar despre asta. M-am supărat foarte tare și l-am judecat aspru. De ce? Am crezut că este ipocrit, nu de alta dar biserica pe care o conducea nu era dată pe spate de femei. Și am zis că are o echipă de PR, pe care o ascultă, că este o schimbare forțată.
Acestea au fost gândurile mele de atunci, un omuleț furios. Oh, m-am așteptat la altceva de la el, l-am urmărit de la început și am crezut că este diferit. Așteptările mele fuseseră date peste cap. De mine, bineînțeles. Papa nu a avut nicio treabă cu gândurile mele, el își vedea liniștit de ale sale. Mi-a luat ceva timp să înțeleg că era vorba despre mine, în niciun caz despre el.
Nu am crezut că e adevărat ce spune, pentru că este foarte greu să fii diferit de sistemul din care ai răsărit. Încă cred că este greu, dar el a reușit cumva. Am citit cartea lui, intitulată frumos „Speră”. Ei bine, a fost o lectură absolut extraordinară.
Papa Francisc a avut o viață foarte interesantă și a fost important pentru mine faptul că s-a așezat în fața mea ca un om, nimic altceva. I-am văzut temerile, punctele tari și cele slabe. A luat decizii greșite, s-a gândit și răzgândit, așa cum facem toți.
Eu m-am schimbat, el s-a schimbat și este cât se poate de normal să se întâmple asta. Titlul autobibliogfrafiei sale mă vânează, însă. Nu de alta, dar speranța se simte ciudat zilele acestea, ca un soi de vină. Până la urmă lumea se prăbușește, de unde să vină speranța aceasta? Dar oare lumea nu se prăbușește mereu?
Azi, în drum spre cumpărături, am dat peste un grup de oameni ai străzii. Salvaseră un pui de câine și din puținul, foarte puținul asemănător cu nimicul, îi puneau și lui de mâncare. Îi puseseră o sfoară groasă la o zgardă roasă, ca să nu se piardă. Se jucau cu el și se bucurau de energia extraordinară a lui Tiriplici. Mi-au rupt sufletul.
Totuși am concluzionat că Bunătatea mai umblă pe drumuri, încă, de mână cu Speranța. Chiar dacă drumurile astea sunt prăfuite, neasfaltate, nespălate, important este că sunt. Iar pentru unii aceste drumuri nenorocite reprezintă totul.
