Într-o dimineață oarecare, uitându-mă pe rețele de socializare, m-a trezit întrebându-mă cine decide cum arată durerea și ce se întâmplă cu o văduvă care își poartă doliul cu ruj roșu pe buze. Am văzut de curând o postare care m-a lăsat cu un gust amar. O femeie din România critica extrem de dur o soție îndoliată, prezentă la înmormântarea soțului ei, un activist american care a fost asasinat. Motivul? Arăta prea bine, prea aranjată, prea neatinsă de suferință. Falsă. Îmbrăcată în alb, cu unghiile făcute, cu părul coafat, cu bijuteriile la vedre.
Poate că ceremonia a fost un spectacol, poate că ea a jucat un rol, s-a urcat pe o scenă și a rostit un discurs. A plâns cu lacrimi false. Poate. Sau poate nu. Noi nu avem habar, suntem departe, ne uităm prin ochelarii din dotare. Pe mine nu mă interesează cine este ea, cine a fost el, recunosc că nu știu foarte multe despre ei, dar nu contează. Știu că acest cuplu are copii. Mici. Care înțeleg că au fost prezenți la acest asasinat. Oricum, o traumă. Un moment cumplit. Iar copiii respectivi vor crește fără tată, umbriți de o tragedie.
În doar câteva ore, zeci de comentarii, în special de la alte femei, au transformat situația într-un linșaj public. Dincolo de revoltă, am simțit nevoia să înțeleg de ce apare această nevoie de a judeca. Răspunsurile nu țin doar de răutate, ci și de câteva mecanisme psihologice și sociale adânc înrădăcinate.
Societatea stabilește adesea cum trebuie să arate suferința: ochi umflați, haine sobre, tăcere apăsătoare. Când cineva iese din acest tipar, apare disconfortul. În loc să acceptăm diversitatea trăirilor, reacționăm prin critică, ca și cum am fi gardieni ai durerii celuilalt. Psihologia arată că ceea ce ne deranjează la alții e, de multe ori, o reflexie a propriilor noastre frici sau neputințe. Poate femeile care au criticat au trăit sau se tem de pierderi și nu-și pot imagina cum ar supraviețui fără să se prăbușească. Atunci, văzând pe cineva care alege altă cale, proiectează furia asupra ei.
Comentariile pline de ură devin un liant social. Grupul s-a unit nu pentru a sprijini, ci pentru a distruge. În mediul online, efectul e amplificat, fiecare comentariu întărește validarea celuilalt. Femeile au crescut secole întregi cu reguli despre cum ar trebui să fie: smerite, cuminți, ascunse. O femeie care îndrăznește să fie aranjată chiar și în suferință devine vinovată pentru că nu respectă regulile nescrise. Din păcate, aceste reguli sunt adesea apărate chiar de alte femei, care au interiorizat constrângerile culturale. Judecata asupra altuia oferă senzația de putere: „eu aș ști mai bine cum se face”. În realitate, e o iluzie, dar una care alină disconfortul personal, transformând fragilitatea în atac.
Doliul este una dintre cele mai intime experiențe umane. Nu există o rețetă pentru el. Unii plâng până la epuizare, alții se închid în casă și refuză lumea, iar alții și aici este cazul acestei femei aleg să rămână impecabili, să își pună rujul, să își țină capul sus, ca o formă de rezistență și demnitate. A judeca felul în care cineva își trăiește pierderea e, de fapt, o formă de violență. Ne place să credem că trăim într-o lume mai liberă, dar libertatea începe cu gesturi mărunte: să îi dăm voie unei femei să-și trăiască suferința în felul ei. Să nu mai aruncăm piatra doar pentru că nu ne recunoaștem în felul ei de a exista. Poate că marea revoluție socială pe care o avem de făcut nu e cea strigată în piețe, ci cea din sufletele noastre.
Povestea nu s-a terminat aici, pentru că foarte repede au sosit comentariile care o acuzau pe această femeie că a pus la cale asasinatul soțului său ca să pună mâna pe bani, ca să scape de el, ba chiar ca să rămână cu președintele Americii și multe altele. De asemenea au curs diagnosticele: egocentrică, sadică, până la urmă o văduvă neagră îmbrăcată în alb.
Citind comentariile, am simțit un nod în stomac. Cum am ajuns în punctul în care femeile simt nevoia să sfâșie o altă femeie, pe care nu o cunosc, doar pentru că nu corespunde imaginii lor despre cum trebuie să arate durerea? Dacă există o lecție de tras, cred că ea ține de empatie: să înțelegem că fiecare durere are chipul ei și că respectul nu se măsoară în lacrimi sau în machiaj, ci în felul în care alegem să nu judecăm. Dacă doliul e mai ușor de dus cu rujul roșu pe buze, atunci poate vom simți o ușurare că cineva a găsit o cale.
