Acum trei ani, mă aflam în Scoția. Era început de toamnă și, fără să fi plănuit vreodată acest lucru, am ajuns într-un loc și într-un timp pe care istoria îl va reține. Regina Elisabeta a II-a murise la Balmoral, reședința ei iubită din Highlands, iar trupul ei tocmai părăsise Scoția cu puțin timp înainte ca eu să ajung.
Orașele păstrau urmele unei emoții colective greu de descris. Străzile erau pline de flori așezate cu grijă, fotografii ale reginei, bilețele scrise cu mâna tremurată a copiilor sau a bătrânilor. Totul vorbea despre o dragoste ciudată, pe care nu am înțeles-o în totalitate. Florile erau pentru o regină, atât de simplu și atât de complex în același timp.
Am stat și i-am observat pe scoțieni și am observat că nu era tristețe teatrală, ci foarte sinceră. Am văzut felul lor de a reacționa, de la cel mai mic, la cel mai mare. Am fost impresionată și tristă în același timp. Toată lumea ducea flori pentru o regină, pentru o persoană care se transformase în simbol.
Am aflat de ce trupul reginei a rămas mai întâi în Scoția: Balmoral fusese refugiu, casă de suflet, loc de tihnă. Oamenii o simțeau aproape de ei, „a noastră”, cum spunea o doamnă într-un glas stins. A fost dorința Casei Regale ca scoțienii să își poată lua rămas-bun, iar traseul funerar a început de la Balmoral, spre Edinburgh, înainte ca sicriul să fie dus la Londra pentru funeraliile de stat. Cu toate că nu-mi place absolut deloc să stau la coadă, mă feresc de înghesuieli, sunt sigură că dacă aș fi ajuns în Scoția mai devreme aș fi vrut și eu să trec pe lângă ea, pe lângă regină. Știu că pare ciudat, până la urmă ar fi fost doar un sicriu. Nu este ceva ce pot explica, nu este ceva care are sens, dar cu toate astea sunt sigură că nu m-aș fi putut convins să nu o fac. Curiozitate? Poate. Mai mult de atât? Poate.
Pentru mine, ca martor venit din altă parte, a fost emoționant să văd cum un popor se adună în jurul unui simbol comun. Dincolo de opinii politice sau de diferențe sociale, scoțienii trăiau împreună un moment de doliu care le spunea ceva esențial despre ei înșiși. Și poate aici e puterea marilor simboluri: să reunească, să aline și să dea sens în fața trecerii inevitabile a timpului.
Mi-a rămas în suflet imaginea florilor, a pozelor și a reacțiilor din acele zile. Am înțeles atunci, mai bine decât din orice carte de istorie, ce înseamnă respectul pentru tradiție și cum o figură poate deveni mai mult decât o persoană: un fir nevăzut care ține o națiune împreună.
Și m-am întrebat, inevitabil, cum am trăi noi, românii, un astfel de moment. Avem figuri istorice sau simbolice în jurul cărora să ne adunăm la fel? Sau memoria noastră colectivă s-a risipit în bucăți prea mici pentru a mai forma un întreg?
Îmi aduc aminte că am stat de vorbă cu muzeograful de la Castelul Stirling, locul unde statuia lui Robert the Bruce veghează cu privirea aspră întregul ținut. El mi-a explicat cu o siguranță care nu lăsa loc de îndoială: „Independența Scoției nu înseamnă să renunțăm la monarhie. Un președinte, oricine ar fi el, nu s-ar putea compara cu regele.” În vocea lui era nu doar mândria de a fi scoțian, ci și credința că monarhia le oferă stabilitate și un fir de continuitate pe care politica de zi cu zi nu îl poate asigura. Eu am rămas cu gura căscată în fața siguranței lui.
Am trăit acel moment de reculegere alături de Regatul Unit, pentru că și mie mi-a fost dragă regina. Mi-a plăcut puterea ei, calmul și felul în care a traversat atâtea epoci și evenimente, martoră la războaie și transformări ale lumii. A fost, cu bune și cu rele, un simbol care a depășit granițele propriului regat și a devenit, pentru mulți dintre noi, o imagine a stabilității și a rezistenței. Cu bune și cu rele.
Poate tocmai de aceea amintirea acelei zile din Scoția mă însoțește încă: pentru că m-a pus față în față cu fragilitatea, dar și cu forța unui popor care știe să-și cinstească simbolurile. Sigur că au rămas foarte multe întrebări, curiozități, nevoi. Da, poate că este o nevoie pentru mine de a înțelege mai multe despre români, despre comportament și reacție. Și ca să pot înțelege despre noi, mă uit la ceilalți.
Uitându-mă la pozele de atunci îmi aduc aminte cu plăcere de tot ceea ce am trăit în lumea Scoției și simt dorința de mă întoarce acolo cât mai curând. Aș mai duce, din nou, flori pentru o regină.
