Femeile care nu s-au lăsat, care nu au crezut ce li s-a spus, care au avut puterea și curajul mă meargă împotriva… curentului. Ce sunt ele? Ce fel de creaturi sunt? Eu am un vis: să scriu un doctorat despre femei, despre traumă, despre responsabilitatea moștenirii și emancipare. Am început o serie de interviuri cu femei de toate vârstele pentru că îmi doresc să înțeleg cum se raportează la putere, la libertăți, pierderi, traume și curaj. Nu am ajuns încă acolo, la acea lucrare pe care mi-o doresc, pentru moment, strâng cărți, idei, interviuri, fragmente de viață. Încerc să desenez harta unui drum pe care abia am început să merg.
Totul a început cu o femeie foarte apropiată și dragă mie. Mult timp am judecat-o aspru. Mi se părea moale, prea sensibilă, o femeie care s-a lăsat călcată în picioare. O femeie care înțelesese, cumva, că nu are voie să poarte pantaloni, că rolul ei era doar să aștepte un salvator divin și să trăiască tăcută în umbra altora.
Într-o duminică, mi-a povestit cu mare tristețe o amintire: mama ei o punea să lustruiască podelele în genunchi, să le frece până luceau, pentru că fratele mai mic urma să aibă musafiri. Veneau băieții, iar familia nu putea să se facă de rușine. Ei trebuiau întâmpinați cu surle și trâmbițe. Ea, însă, nu avea musafiri. Fetele nu aduceau oaspeți. Rolul lor era să facă podelele să strălucească. Am simțit o furie îngrozitoare, după care m-am lăsat acaparată de o tristețe cu mult mai mare.
Atunci am înțeles mai mult: ceea ce mama îi transmisese era o lecție de rol, de supunere, de „așa trebuie să fie o femeie”. Și ea a interiorizat atât de bine această definiție încât nu a mai reușit să iasă din ea.
De aici mi s-au născut întrebările care mă însoțesc și astăzi: cum văd femeile puterea? care este moștenirea pe care o lasă în urmă? Care sunt traumele despre care nu au vorbit niciodată? Cum s-au transmis aceste traume și roluri, din mamă în fiică, din generație în generație? Ce au ales ele cu adevărat și ce a ales societatea în locul lor? Încerc să înțeleg cum se transmite moștenirea femeilor, cum au crezut în definițiile primite, cum au fost convinse de lume că „așa trebuie să fie” și cum, uneori, au rupt acest lanț.
Și totuși, dincolo de poveștile de supunere și de moștenirea traumei, există și femei care au ales alt drum. Dacă prima lecție pe care am primit-o a venit din genunchii răniți ai unei femei dragi, curățând podele pentru gloria unui frate, am început să caut, am început să construiesc o galerie a femeilor care nu s-au lăsat.
Vreau să scriu despre femeile care au ales să fie altfel. Despre cele care au rămas în picioare atunci când lumea le-a cerut să cadă. Pentru mine, nu e doar o preocupare academică. Este o căutare personală. Vreau să înțeleg ce înseamnă să fii femeie într-o lume care de multe ori a spus „nu ai voie”, „locul tău nu e aici”, „taci”. TACI.
De aceea caut în istoria femeilor, în povești și în interviuri. Întreb cum s-au simțit, cum au ales, dacă au avut de ales. Pentru că uneori libertatea nu a existat. Iar atunci când a existat, a venit cu un cost uriaș: cariere pierdute, relații rupte, priviri disprețuitoare, excluderi sociale. Unele au plătit cu siguranța lor, altele cu liniștea. Uneori cu viața.
Mă uit la acele femei care au avut puterea să fie diferite, să caute, să se lupte cu o lume care le voia „așezate la loc”. Și descopăr cum, prin această rezistență, au devenit moștenire. Au devenit altfel. Au devenit voci care nu se sting.
Acesta este motivul pentru care scriu despre ele. Pentru că ele nu sunt doar figuri istorice sau modele de succes, ci repere vii. Pentru că în poveștile lor găsesc nu doar trecutul, ci și viitorul și drumul meu. Am descoperit femei care nu sunt superstaruri, sunt niște ilustre necunoscute care stau pe strada mea, sau a ta. Și sunt convinsă că pe drumul meu voi mai găsi încă multe și fantastice.
