Există cărți care te dor, există cărți care te luminează. Și, rar, există cărți care fac ambele lucruri deodată, ca și cum ți-ar pune în palmă o bucată de istorie încă fierbinte. Bellu, povestea unei familii și a necropolei unei națiuni de Constantin-Iulian Tănașcu a fost pentru mine genul acela de carte.
Am citit-o cu creionul în mână și asta e semn rău. Când scot creionul, treaba devine serioasă. Cimitirul Bellu este, pentru mine, un loc extrem de interesant, care nu este despre moarte, ci despre continuitate, despre istorie, este o lume paralelă în care locuitorii sunt povești. Fiecare monument pare să spună: „stai puțin, am fost cineva”.
Una dintre notițele mele preferate e despre băiețelul care, din joacă, a aprins Bucureștiul. Un gest mic. O scânteie și orașul arde. M-a lovit scena asta ca o parabolă, cât de fragile sunt lumile noastre, cât de ușor se pot transforma în scrum, cât de puțin control avem, de fapt. Și m-am gândit la familia lui, la vină, la rușine, la „dacă nu făcea asta…”. Istoria nu e doar despre domnitori și revoluții, e și despre copii care greșesc. Și despre orașe care plătesc.
Apoi vine Ciuma lui Caragea în notițele mele. Străzi goale, case închise, oameni dispăruți ca și cum ar fi fost șterși cu buretele. Și, în mijlocul tragediei, apar cei care… prosperă. Aici mi s-a înnodat stomacul. Pentru că întrebarea e urâtă și reală: e moral să trăiești mai bine decât alții? Unde ești când ceilalți mor și tu nu doar că supraviețuiești, ci prosperi? Când unii mor, iar alții cresc, ce înseamnă asta? Vină? Noroc? Pragmatism? Cinism? Îl băgăm și pe Dumnezeu cu ajutorul său la mijloc?
Probabil că așa s-a întâmplat în toate epidemiile, în toate războaiele, în toate catastrofele. Viața nu se oprește ca să fie dreaptă. Ea merge înainte, cu încăpățânarea ierbii care crește prin asfalt. Cartea asta nu cosmetizează nimic. Te lasă să stai cu disconfortul. Și asta mi se pare extrem de onest.
Familia Bellu: politicieni, afaceriști, profitori, medici, colecționari, vizionari, uneori controversați, uneori geniali. Am zâmbit ca un copil când am aflat de blazonul lor, care are un inorog pe el. Creatura mea preferată, rătăcită pe heraldica unei familii românești din trecut. Am avut un moment de cum să nu iubesc asta?
Apoi au venit alte chestiuni care m-au uimit sprijin pentru artiști, pentru impresioniști,
o colecție timpurie cu lucrări de Claude Monet, un Bellu medic care l-a tratat pe pictor când nu avea bani. Și, mai târziu, donații către muzee, dăruire. Genul acela de gest care schimbă cultura unui oraș fără să facă zgomot.
Și, vai, limbajul! Am notat cuvinte doar pentru că sună delicios: patrihoț, mi s-a părut extrem de potrivit zilelor noastre, aduce atât de multe explicații, încât nici nu are rost să discutăm. Covrigar coțovalah a fost delicios, am râs o vreme bună.
Dacă ar fi să rezum, aș spune așa: o carte despre moarte care te face să iubești viața mai tare, despre sfârșituri care nasc începuturi, despre familii care sunt, în miniatură, o țară întreagă. Este despre oameni care au fost pe rând: vizionari, hoți, salvatori, șarlatani, generoși, violenți, magnifici, adică exact ca noi.
Am închis cartea cu o singură senzație: mai vreau. Mai multă istorie vie, mai multe povești scoase din pământ. Și un gând simplu, aproape copilăresc: mulțumesc, domnule Constantin-Iulian Tanascu, că mi-ați arătat că sub București există un alt București, făcut din memorie.
Dacă sunteți curioși, cartea se găsește aici: https://bit.ly/3ZmTtne